Introducere în Public Framework Modelling Language

Pe scurt

Limbajul descrie arhitectura unei instituții publice. Pornește de la intenția politică și de la temeiul juridic și trece prin servicii publice, informații și aplicații. Ajunge apoi la livrarea software-ului, la execuție, găzduire, operare și continuitatea serviciului. Modelul arată, de exemplu, ce aplicații susțin un serviciu public și ce alternativă are serviciul când aplicațiile nu funcționează.

Limbajul are 12 straturi. Zece formează lanțul de mai sus. Celelalte două sunt transversale: implementarea, adică proiectele care schimbă arhitectura, și conceptele transversale, precum cerințele, deciziile și riscurile. Elementele se leagă prin 21 de tipuri de relații. Pentru fiecare tip de relație, limbajul fixează între ce tipuri de elemente este permis, iar aplicația verifică automat aceste reguli.

Modelele se creează și se verifică cu aplicația Public Framework Modeller. Fiecare model este un fișier cu extensia .pfmodel, care conține și planșele lui.

Ce nu este

Limbajul nu este o certificare juridică. Un model valid arată că descrierea respectă regulile limbajului, nu că instituția respectă legea. Limbajul nu este nici o metodologie de proiect: descrie arhitectura și schimbările ei, dar nu prescrie cum se conduce un proiect.

Scopul și domeniul specificației

Specificația stabilește limbajul Public Framework Modelling Language, versiunea 1.0. Ea definește:

• straturile limbajului și ce descrie fiecare;
• tipurile de elemente și câmpurile lor;
• tipurile de relații și combinațiile permise între tipurile de elemente;
• notația, adică felul în care se desenează elementele și relațiile;
• formatul fișierelor și forma identificatorilor;
• regulile de validare și ce înseamnă un model conform.

Specificația descrie limbajul așa cum îl implementează aplicația Public Framework Modeller. Anexele se generează din codul aplicației: din metamodel, din regulile de validare și din textele de ajutor. Un test automat verifică, la fiecare compilare, că anexele corespund sursei lor. Interfața aplicației este explicată separat, în Ghidul de utilizare.

Cine ce citește

• Decident, manager: ce acoperă standardul, de ce este util și ce standarde europene susține — introducerea și straturile.
• Arhitect, analist, consultant: cum se modelează corect — straturile, conceptele, relațiile, notația și regulile.
• Implementator de unelte, integrator: formatul exact — tipurile, câmpurile, relațiile permise, identificatorii și regulile.

Exemplul care însoțește documentația este modelul „Family support benefit”, inclus în aplicație. El descrie prestația de sprijin familial a unei agenții de prestații sociale și acoperă toate cele 12 straturi. Numele din exemplu sunt în engleză, așa cum apar în aplicație.

Pe ce se sprijină

Limbajul preia concepte din standarde europene publice. De exemplu, resursa juridică are un câmp pentru identificatorul european al legislației (ELI), iar acordul de interoperabilitate are un câmp pentru nivelul din Cadrul european de interoperabilitate (EIF). Corespondența cu fiecare standard și limitele ei sunt descrise în capitolul 7 al specificației.

Convenții

Cerințele folosesc cinci termeni normativi: „trebuie” și „nu trebuie” marchează o cerință obligatorie, „ar trebui” și „nu ar trebui” o recomandare a cărei abatere se justifică, iar „poate” o opțiune permisă. O cerință are un identificator stabil, de forma PFML-GRUP-NR, de exemplu PFML-ID-01, care nu se schimbă după publicare.

Fiecare strat, tip de element și tip de relație are o denumire românească, afișată de aplicație, și o denumire tehnică, folosită în fișierul modelului. La prima apariție, denumirea tehnică urmează între paranteze: serviciu public (PublicService), „are ca temei juridic” (legalBasis). Un strat se numește prin denumire și cod, de exemplu Strategie și politici publice (STR), iar apoi doar prin cod.